SINGURĂ în mulţime: Oare ce fac ACUM, AICI?


wakeup_botanica

În luna decembrie tot timpul trăiesc un sentiment de melancolie, nici nu ştiu după ce. O atmosferică feerică care mă provoacă la evaluări, la listarea realizărilor şi eşecurilor. Decembrie tot timpul este perioada analizelor, taxărilor, regretelor şi reînvierea viselor neîmplinite sau spulberate de furtuni. În decembrie, Uniunea Baptistă numără realizările, evaluează progresele şi face un nou to do list pentru anul ce stă în faţă. Am făcut şi eu o disciplină personală din dările de seamă.

Tot timpul am ştiut ce vreau de la viaţă. Tot timpul am luptat împotriva curentului şi am înfruntat fricile mele, nesiguranţa. Tot timpul am visat fără frontiere şi tot timpul am renăscut indiferent de adâncimile prăpastiilor în care cădeam. Tot timpul am avut aşa de mulţi prieteni pe care îi atrăgeau nu o dragoste necondiţionată, ci această încredere oarbă în Dumnezeu şi puterea de a renaşte din orice durere. Tot timpul am fost percepută ca un copil privelegiat pentru că am ajuns de nicăieri, undeva într-un anturaj prea prestigios pentru mulţi tineri. Tot timpul am fost prea ambiţioasă şi optimistă în percepţia unora. Tot timpul nu m-am lăsat uşor bătută de eşecuri şi căderi. Tot timpul am fost prea perfecţionistă cu mine şi cu cei din jur, punându-mi în faţă ţeluri şi ştachete prea măreţe pentru a mă depăşi. Şi tot timpul sancţiunile pentru eşecurile perfecţionistei din mine au fost pe măsura lungimii ştachetelor pe care singură mi le-am pus.

Dar nu am ştiut că acest „tot timpul…” cu tot ce urmează după el, într-o zi, se va termina şi perfecţionismul mă va bloca într-un capăt de drum întunecos. NU am ştiut şi nu am crezut că vreodată o să pun întrebarea: Doamne ce fac eu aici?

Anul 2015 a fost marcat de multe eşecuri, cu multe vise spulberate ca paharele preţioase de porţelan. După asemenea evenimente nu mai eşti atât de plăcut pentru prieteni şi nu mai ai nimic atractiv, nimic de oferit. Nimeni nu iubeşte oamenii trişti, pesimişti, copleşiţi de depresie, care ajung în amărăciune să fie critici duri, chiar dacă ei au dreptate în discursurile lor. De aceea, ajungi să lupţi singur cu întrebarea, dar ce fac eu aici Doamne?

dimineata imi indrept

Parcă nu am făcut nimic greşit, alergarea mea a fost un lucru bun şi salutat de mulţi, cei drept până la un timp. Viziunea măreaţă entuziasma pe mulţi. Doar că toate astea la un moment dat au început să mă îngroape într-un hău de descurajare îndepărtând oamenii pe care în mod real îi iubesc. Alergarea a început să semene răni în mine şi în cei de lângă mine. În jur nu mai este linişte, iar zgomotul asta permanent provoacă o stare de anxietate profundă care sufocă fizic, emoţional şi spiritual. Toate dimensiunile fiinţei sunt afectate de acestea. Consecinţele sunt dramatice, iar suportarea lor pe propria piele alimentează disperarea că nu există soluţie, nu mai este lumină la capătul tunelului?

Trăim o depresie profundă socială, nu e doar o chestie personală. Oameni descurajaţi, formează familii măcinate de conflicte şi aceastea la rândul lor alcătuiesc o societate veşnic nemulţumită.

În tot acest tablou sinistru, caut răspuns la întrebarea mea: Ce fac eu aici şi acum Doamne? Oamenii care mă cunosc îmi spun că sunt talentată, utilă şi necesară, iar eu am impresia că distrug totul în jur, chiar şi ceea ce am încercat cu atâta perfecţiune să construiesc. Oamenii din jur spun că proiectele iniţiate şi toate ideile sunt bune. Lumea îmi reproşează perfecţionismul, oare ideea că tot ce facem trebuie să facem ca pentru Domnul, nu include calitate şi perfecţionism? Doar tot ce facem, nu o facem pentru prezentarea acestei lumi măreţia, splendoarea şi desăvârşirea Ta care trebuie să trăiască în noi?

Şi în furtuna asta turbată de întrebări visez liniştea… Adevărul e că adesea în alergarea noastră uităm că suntem într-un laborator, mai bine zis într-un cuptor în care suntem supuşi arderii, călirii la temperaturi mari pentru a fi purificaţi precum o bucată de aur. Oamenii din jurul nostru sunt dalte în mâna lui Dumnezeu prin care ciopleşte în noi sfinţirea.

Anul 2015 a început cu vise mari şi se încheie cu visele spulberate. Niciodată nu am făcut publice pe această platformă trăirile interioare, dar în lupta mea intensă după lumină şi răspunsuri clare, mi-am dat seama că sunt atâţia tineri lângă mine care se confruntă cu aceleaşi întrebări. Am înţeles că în secolul vitezei, în lumea tuturor posibilităţilor nu vorbim face to face. NU mai folosim oportunităţile care ni le-a lăsat Dumnezeu, oamenii de lângă noi cu care trebuie să vorbim. Oamenii care ne sunt prieteni, problema este, ai fost suficient de transparent şi deschis pentru a împărtăşi lupta ta.

12193678_1005898079460255_643869918260276794_n

Soluţia însă, rămâne în palma lui Dumnezeu. Fă linişte în tine… lasă-L pe Dumnezeu să se facă auzit în mintea şi inima ta răvăşită de furtuni. În liniştea dimineţii, vorbeşte cu Dumnezeu!

Cel mai mare defect al omenirii


În fiecare zi alergăm printre obstacole, cădem, ne ridicăm şi tot continuăm să alergăm cu acelaşi ritm nebun şi ucigător. Ne trezim dimineaţa cu picioarele şi mâinile amorţite de oboseală, sau poate cu dureri de spate, de cap de la eforturi exagerate. Dimineaţa alergăm spre serviciu şi seara ne reţinem după program pentru că nu reuşim să facem tot ce scrie în fişa de post.

Uneori uităm să luăm masa, să râdem la o glumă trăsnită a celor din jur. De cele mai multe ori trecem cu vederea zâmbetul angelic al copiilor, mâna blândă a bătrânilor, lumina dătătoarea de viaţă a soarelui şi binecuvântarea răcoroasă a ploii.

Lăsăm stresul şi agenda plină să ne ocupe mintea, raţiunea şi starea de spirit. Alergăm ca o haită de frustraţi pe acest pământ şi lăsăm să treacă pe lângă noi cele mai importante lucruri în viaţă. Pierdem timpul pe nimicuri şi lăsăm clepsidra vieţii să scurgă tot nisipul prea repede fără al valorifica prin fapte bune.

Rănim oamenii şi nu mai spunem iartă-mă pentru că mândria e şeful eului nostru. Rămânem indiferenţi la durerea oamenilor de lângă noi şi în alergarea noastră uităm să le punem o mână pe umăr sau să îi strângem cu braţele la piept. Sărutul părintesc pe frunte sau pe ochişori nu mai face parte din agenda vieţii multora dintre noi.

Şi, ajungem să preţuim bogăţia care o avem doar atunci când o pierdem! Acesta este cel mai mare defect al omenirii, defectul care ne împiedică să spunem şi să facem ceea ce vrem să facem atunci când cel pe care îl iubim nu mai este lângă noi.

Cineva scria pe un wallpaper: „Nu uita să te rogi în fiecare zi, pentru că nici Dumnezeu nu uită să te trezească în fiecare dimineaţă”. Fiecare zi este o nouă şansă din partea Creatorului de a trăi clipe de neuitat cu El şi pentru a oferi ceea ce El ne-a lăsat moştenire ca să împărţim cu oamenii din jur – DRAGOSTEA! Fiecare dimineaţă şi fiecare seară este un dar de la El pentru care vom da socoteală.

El ne-a învăţat să trăim, El ne învaţă şi astăzi să iubim, El ne dă în fiecare zi atâtea lucruri care ne pot face fericiţi. Ce păcat că doar prin durere, moarte sau despărţire deschidem ochii şi le vedem. Cel mai mare defect, cel mai mare păcat este că nu ştim să preţuim ce avem decât atunci când pierdem!

De ce spunem atât de rar „te iubesc”?


De câte ori spunem celor dragi din casă „te iubesc”? De câte ori suntem gata să jertfim tot ce avem mai scump pentru cei dragi? Câţi dintre noi sunt gata să iubească fără a aştepta să fie iubiţi? Câţi dintre noi sunt gata să ofere, fără să primească ceva în schimb? Câţi sunt gata să spună azi, eu voi trăi pentru tine, voi trăi pentru binecuvântarea vieţii tale?

Astăzi dragostea este egalată cu sexul, cu afacerile murdare, cu lucrurile vechi şi prea neactuale pentru generaţia noastră. Astăzi lipsa dragostei de mamă omoară mii de copii înainte de naştere. Astăzi lipsa dragostei frânge inimile a mii de tineri dezamăgiţi de cei care cu două zile în urmă le spuneau te iubesc, de fapt trebuiau să spună te vreau în patul meu. Iar după ce au ajuns în pat au uitat expresia atât de râvnită pentru auzul nostru „Te iubesc!”

Astăzi lipsa dragostei de tată lasă mii de copii orfani. Astăzi lipsa dragostei desparte familii şi cămine care ar trebui să fie un model pentru tânăra generaţia. Astăzi lipsa dragostei diminuează noţiunea de respect pentru generaţiile trecute, pentru valorile moştenite. Astăzi lipsa dragostei ne strică relaţiile familiale şi sociale. Astăzi lipsa dragostei aduce lipsă de unitate, de motivare la luptă pentru valori şi lucruri nobile.

Astăzi fiecare trage la el, fără să se mai gândească la cel de lângă el! Astăzi ne este ruşine să spunem fratelui, sorei, mamei, tatei, bunicilor un simplu „te iubesc”. Astăzi să cedăm şi să apreciem pe cel drag ne dă sentimentul de slăbiciune şi înjosire. Oare de ce ne simţim şi suntem atât de mizerabil când trebuie să fim afectuoşi şi să dăruim dragoste?

Domnul Isus ne-a poruncit:

„… Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”” Matei 22:39

Câţi dintre noi înţeleg pe deplin această poruncă şi o trăiesc zi de zi în raport cu semenii lor? Unde nu te întorci ura, desconsiderarea, indiferenţa faţă de durerea celor din jur provoacă plăgi sângerânde în inimile oamenilor. Acestea au devenit deja probleme spirituale, emoţionale, chiar sociale.

Consider că cea mai mare nevoie a omului este de a fi iubit. De aceea Dumnezeu a spus:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

De ce a trebuit să îşi dea Fiul? De ce a spus că din dragoste a făcut acest lucru? De ce ne oferă acest exemplu extremist de dragoste Însuşi Dumnezeu? De ce trebuie să fim iubiţi? De ce aşteptăm să fim iubiţi?

Pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi. Pentru că El a făcut totul ca omul să se simtă bine în grădina Eden şi a creat-o pe Eva. Pentru că El este dragoste şi asta ne-a oferit nouă în dar tot timpul. Pentru că nevoia noastră de a fi iubiţi ne uneşte mai mult de El şi unul de altul. Dragostea e element vital pentru starea noastră emoţională, fizică şi spirituală. Pentru a fi împliniţi trebuie să dăruim şi să primim dragoste. Dragostea ne ridică la nivelul lui Dumnezeu. Dragostea ne face să fim ceea ce El ne-a creat să fim, coroana creaţiunii lui Dumnezeu. Coroana! Adică mai presus de animale, mai presus de tot orice suflare din univers. Noi suntem creaţi cu sentimente, emoţii. Noi trebuie să dăruim şi să primim dragoste şi afecţiune.

Cum putem ajunge la aşa stare cea de-a doua poruncă a LUI să devină o realitate în viaţa noastră? Doar prin El – Domnul Isus Cristos putem iubi la nesfârşit. Am fost creaţi cu nevoie de a iubi şi a fi iubiţi. Păcatul a sporit intensitatea acestei nevoi. Dar noi putem iubi prin credinţa în El la această intensitate desăvârşită. Dacă nu puteam nu ne poruncea să facem acest lucru. Nu ne spunea să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Haideţi să ne trezim şi să ne culcăm dăruind celor dragi gesturi şi cuvinte de dragoste. Trăim o viaţă prea scurtă ca să nu dăruim ceea ce a pus Dumnezeu în noi pentru semenii noştri.

Angelica Agurbaş o interpretă din Belorusia. Una din piesele ei se numeşte „Eu voi trăi pentru tine”! Povestea cântecului şi a videoclipului prezintă drama unei familii. În ziua de naştere a băieţelului tatăl a făcut accident în urma căruia el a murit, iar copilul a rămas orb. Mama încearcă să coloreze viaţa băieţelului dăruindu-se total educaţiei şi protecţiei fiului ei. Cuvintele piesei sunt prea profunde pentru a fi traduse într-o limbă atât de săracă ca româna. Sper ca imaginile să vă ajute să înţelegeţi câtuşi de puţin din profunzimea piesei.

Trăind pentru Domnul Isus Cristos, trăiesc pentru voi. Vreau să vă binecuvântez prin viaţa mea. Dragostea va mântui lumea. Dedicaţie specială pentru toţi prietenii mei! Vă iubesc