SINGURĂ în mulţime: Oare ce fac ACUM, AICI?


wakeup_botanica

În luna decembrie tot timpul trăiesc un sentiment de melancolie, nici nu ştiu după ce. O atmosferică feerică care mă provoacă la evaluări, la listarea realizărilor şi eşecurilor. Decembrie tot timpul este perioada analizelor, taxărilor, regretelor şi reînvierea viselor neîmplinite sau spulberate de furtuni. În decembrie, Uniunea Baptistă numără realizările, evaluează progresele şi face un nou to do list pentru anul ce stă în faţă. Am făcut şi eu o disciplină personală din dările de seamă.

Tot timpul am ştiut ce vreau de la viaţă. Tot timpul am luptat împotriva curentului şi am înfruntat fricile mele, nesiguranţa. Tot timpul am visat fără frontiere şi tot timpul am renăscut indiferent de adâncimile prăpastiilor în care cădeam. Tot timpul am avut aşa de mulţi prieteni pe care îi atrăgeau nu o dragoste necondiţionată, ci această încredere oarbă în Dumnezeu şi puterea de a renaşte din orice durere. Tot timpul am fost percepută ca un copil privelegiat pentru că am ajuns de nicăieri, undeva într-un anturaj prea prestigios pentru mulţi tineri. Tot timpul am fost prea ambiţioasă şi optimistă în percepţia unora. Tot timpul nu m-am lăsat uşor bătută de eşecuri şi căderi. Tot timpul am fost prea perfecţionistă cu mine şi cu cei din jur, punându-mi în faţă ţeluri şi ştachete prea măreţe pentru a mă depăşi. Şi tot timpul sancţiunile pentru eşecurile perfecţionistei din mine au fost pe măsura lungimii ştachetelor pe care singură mi le-am pus.

Dar nu am ştiut că acest „tot timpul…” cu tot ce urmează după el, într-o zi, se va termina şi perfecţionismul mă va bloca într-un capăt de drum întunecos. NU am ştiut şi nu am crezut că vreodată o să pun întrebarea: Doamne ce fac eu aici?

Anul 2015 a fost marcat de multe eşecuri, cu multe vise spulberate ca paharele preţioase de porţelan. După asemenea evenimente nu mai eşti atât de plăcut pentru prieteni şi nu mai ai nimic atractiv, nimic de oferit. Nimeni nu iubeşte oamenii trişti, pesimişti, copleşiţi de depresie, care ajung în amărăciune să fie critici duri, chiar dacă ei au dreptate în discursurile lor. De aceea, ajungi să lupţi singur cu întrebarea, dar ce fac eu aici Doamne?

dimineata imi indrept

Parcă nu am făcut nimic greşit, alergarea mea a fost un lucru bun şi salutat de mulţi, cei drept până la un timp. Viziunea măreaţă entuziasma pe mulţi. Doar că toate astea la un moment dat au început să mă îngroape într-un hău de descurajare îndepărtând oamenii pe care în mod real îi iubesc. Alergarea a început să semene răni în mine şi în cei de lângă mine. În jur nu mai este linişte, iar zgomotul asta permanent provoacă o stare de anxietate profundă care sufocă fizic, emoţional şi spiritual. Toate dimensiunile fiinţei sunt afectate de acestea. Consecinţele sunt dramatice, iar suportarea lor pe propria piele alimentează disperarea că nu există soluţie, nu mai este lumină la capătul tunelului?

Trăim o depresie profundă socială, nu e doar o chestie personală. Oameni descurajaţi, formează familii măcinate de conflicte şi aceastea la rândul lor alcătuiesc o societate veşnic nemulţumită.

În tot acest tablou sinistru, caut răspuns la întrebarea mea: Ce fac eu aici şi acum Doamne? Oamenii care mă cunosc îmi spun că sunt talentată, utilă şi necesară, iar eu am impresia că distrug totul în jur, chiar şi ceea ce am încercat cu atâta perfecţiune să construiesc. Oamenii din jur spun că proiectele iniţiate şi toate ideile sunt bune. Lumea îmi reproşează perfecţionismul, oare ideea că tot ce facem trebuie să facem ca pentru Domnul, nu include calitate şi perfecţionism? Doar tot ce facem, nu o facem pentru prezentarea acestei lumi măreţia, splendoarea şi desăvârşirea Ta care trebuie să trăiască în noi?

Şi în furtuna asta turbată de întrebări visez liniştea… Adevărul e că adesea în alergarea noastră uităm că suntem într-un laborator, mai bine zis într-un cuptor în care suntem supuşi arderii, călirii la temperaturi mari pentru a fi purificaţi precum o bucată de aur. Oamenii din jurul nostru sunt dalte în mâna lui Dumnezeu prin care ciopleşte în noi sfinţirea.

Anul 2015 a început cu vise mari şi se încheie cu visele spulberate. Niciodată nu am făcut publice pe această platformă trăirile interioare, dar în lupta mea intensă după lumină şi răspunsuri clare, mi-am dat seama că sunt atâţia tineri lângă mine care se confruntă cu aceleaşi întrebări. Am înţeles că în secolul vitezei, în lumea tuturor posibilităţilor nu vorbim face to face. NU mai folosim oportunităţile care ni le-a lăsat Dumnezeu, oamenii de lângă noi cu care trebuie să vorbim. Oamenii care ne sunt prieteni, problema este, ai fost suficient de transparent şi deschis pentru a împărtăşi lupta ta.

12193678_1005898079460255_643869918260276794_n

Soluţia însă, rămâne în palma lui Dumnezeu. Fă linişte în tine… lasă-L pe Dumnezeu să se facă auzit în mintea şi inima ta răvăşită de furtuni. În liniştea dimineţii, vorbeşte cu Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s