Lecţie de viaţă


În prima zi de şcoală, profesorul ni s-a prezentat şi ne-a dat drept sarcină să facem cunoştinţă cu cineva necunoscut. M-am ridicat să mă uit în jur şi atunci o mână fragilă îmi atinse umărul. Când m-am întors, am văzut o bătrânică măruntă, cu chipul brăzdat de riduri, care mă privea cu un zâmbet ce îi lumina întreaga fiinţă. Spuse:

– Bună, frumosule. Mă numesc Rose. Am 86 de ani. Pot să te îmbrăţişez?

Am izbucnit în râs şi, după acceptul meu, mă strânse în braţe cu putere.

– Ce cauţi la universitate la vârsta asta fragedă şi inocentă? Am întrebat.

– Vreau să găsesc un bărbat bogat, să mă căsătoresc, să mă stabilesc la casa mea, să fac nişte copii, răspunse ea zâmbind.

– Hai să lăsăm gluma, am reluat.

Eram foarte curios să aflu ce o motivase să abordeze acest gen de provocare la vârsta ei.

– Dintotdeauna mi-am dorit să merg la universitate şi acuma mi se îndeplineşte visul, îmi spuse.

După curs ne-am dus la bufetul studenţesc şi am băut un milkshake de ciocolată. Ne-am împrietenit pe loc. Timp de trei luni, zilnic, după ore, plecam împreună şi stăteam de vorbă necontenit. Eram de-a dreptul fascinat să îi ascult acestei „maşinării a timpului” confesiunile atât de bogate în înţelepciune şi experienţa.De-a lungul anului, Rose a devenit „mascota” campusului şi se împrietenea cu uşurinţă cu toată lumea, oriunde s-ar fi dus. Îi plăcea să se pună la patru ace şi să se lăfăie în atenţia pe care i-o acorda toată lumea în jur. Şi se bucura de fiecare clipă. La sfârşitul semestrului am invitat-o pe Rose să ţină un discurs la banchetul fotbaliştilor. Îmi vor rămâne mereu în minte învăţăturile ei. A fost prezentată şi a pornit spre tribună. Când a început discursul ei pregătit de acasă, scapă trei dintre cele cinci cartonase pe care îşi notase ce voia să spună. Deranjată şi stânjenită, se aplecă spre microfon şi spuse pur şi simplu:

– Îmi pare rău că sunt atât de neîndemânatică. Am renunţat la bere în favoarea whiskey-ului şi marca asta, Lent, mă bagă în mormânt. N-am să reuşesc sa mai pun în ordine cartonaşele astea, aşa că am să vă spun ceea ce ştiu.

Noi am râs şi ea tuşi ca să-şi dreagă glasul. Continuă:

– Nu încetăm să ne jucăm pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că încetăm să ne jucăm. Există numai patru secrete pentru a te menţine tânăr, a fi fericit şi a deveni un om de succes. Trebuie să râzi şi să guşti umorul fiecărei zile. Trebuie să ai un vis. Atunci când rămâi fără vise, mori. Suntem înconjuraţi de oameni morţi şi nici nu ne dăm seama. E o mare diferenţă între a îmbătrâni şi a evolua. Dacă ai 19 ani şi stai în pat inert timp de un an, fără să faci un lucru productiv, vei împlini 20 de ani. Dacă am 87 de ani şi zac în pat timp de un an fără să fac nimic voi împlini 88. Toată lumea îmbătrâneşte. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e să evoluezi, identificând mereu oportunităţile care se ascund în inima schimbării. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja bătrâni nu regretă ceea ce au făcut, ci mai degrabă ceea ce nu au făcut. Numai cei care au regrete se tem de moarte. Şi-a încheiat discursul cântând cu avânt „Trandafirul”.

Ne-a încurajat să îi studiem versurile şi să le punem în practică în viaţa cotidiană. Rose şi-a luat diploma pe care o dorise atâţia ani. La o săptămână după absolvire, Rose s-a stins pe tăcute în somn.

Peste 2000 de studenţi au fost alături de cea care le-a demonstrat că nu e niciodată prea târziu să fii ceea ce vrei să fii. Aceste rânduri au fost compuse în memoria lui Rose.

ŞI NU UITAŢI: NU POŢI ALEGE SĂ ÎMBĂTRÂNEŞTI SAU NU; DAR POŢI ALEGE SĂ EVOLUEZI!

Sursa: Ovidiu Turcu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s