O istorie reală despre distribuirea de Biblii în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldova (partea I)


Vă invităm să călătoriţi cu noi prin File de Istorie din timpuri nu prea îndepărtate. Istoria începe cu un eveniment trist, dar care are menirea să ne aducă nouă, creştinii de astăzi, aminte despre viaţa bisericii în perioada fostei Uniunii Sovietice sub aspra conducere a sistemului comunist. Să începem istoria cu o mărturie din Finlanda despre fratele care a stat la baza transportului de literatură creştină în ţara noastră, pe atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În numărul următor vom continua această istorie cu mărturiile fraţilor din Moldova, care au fost implicaţi în transportul de Biblii.

O scrisoare din Finlanda

Dragi prieteni,

De obicei, atunci când scriem scrisori de Crăciun, o facem cu un spirit vesel. În acest an bucuria din inimile noastră este umbrită de o mare durere. În data de 18 decembrie, inima tatălui meu, Juha Mäki-Soini, a bătut pentru ultima dată. El ne-a părăsit. Vrem să împărtăşim această veste tristă cu D-voastră, deoarece unii au lucrat împreună cu tatăl meu şi mulţi dintre D-voastră s-au rugat pentru familia noastră atunci, când tata se afla pe patul de suferinţă în ultimele lui zile aici, pe pământ.

Familia lui Esko

Tatăl meu a suferit de boala Parkinson mai mult de 10 ani, iar mai apoi a fost diagnosticat cu o altă boală mintală. În ultima vreme mama împreună cu noi, cei cinci fii ai lor, am fost alături de el în mod constant. Ne-am schimbat unul pe altul zi şi noapte, astfel un membru al familiei a fost mereu alături de el.

În una din nopţi, când stăteam la căpătâiul tatălui meu, ţinându-l de mână, am început să reflectez asupra vieţii pe care am trăit-o alături el. În 1 Cor. 13:12-13 Apostolul Pavel spune: „Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă, însă atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut. Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” Meditam la aceste cuvinte, mă uitam la tatăl meu şi mă gândeam ce moment minunat va fi atunci, când aceste cuvinte vor deveni realitate pentru tatăl meu şi el îl va vedea pe Stăpânul şi Răscumpărătorul său, Isus Hristos, faţă în faţă.Din acea noapte tatăl meu nu a mai fost capabil să vorbească, dar ţinându-l de mână, l-am rugat să mi-o strângă, dacă el aude când îi vorbesc. El a strâns-o şi l-am întrebat atunci, dacă i-ar plăcea să asculte imnuri vechi creştine de pe CD şi el mi-a strâns mâna din nou. Comunicarea pe care o aveam era foarte limitată, dar a fost suficient în acel moment să ştiu, că el mă mai poate încă auzi. I-am mulţumit pentru cine a fost el, pentru tot ce a făcut şi ce a însemnat pentru mine. A fost uimitor de multă pace în camera lui în timpul acelei nopţi triste.

M-am gândit, că a fost un privilegiu de a avea un tată ca al meu. Primul şi cel mai important lucru care îmi vine în minte este acela, că atât tatăl meu, cât şi mama mea au crescut toţi cei şase copii ai lor pentru Domnul Isus. Ei ne-au îndrumat pe calea îngustă şi asta este cel mai mare dar pe care l-am moştenit de la ei.

In copilărie am fost întotdeauna mândru de tatăl meu, fost boxer. Credeam, că este cel mai puternic bărbat din oraş. Însă el a fost puternic nu atât fizic, cât spiritual. Tata a avut inima unui evanghelist. Îmi amintesc, că tata de multe ori mă lua pe mine şi pe fratele meu mai mic în călătoriile lui de afaceri. Întâlnindu-se cu partenerii lui de afaceri, tatăl meu întotdeauna vestea Evanghelia. Eu simţeam momentul când el va începe să vestească şi, îndeosebi în adolescenţă, îmi era ruşine de Isus şi mă rugam în inima mea ca tata să nu înceapă să vorbească despre Dumnezeu.

Mai târziu, însă, am devenit gelos pentru acest dar al tatălui meu. Mă rog ca Domnul să-mi dea şi mie la fel de multă îndrăzneală şi pasiune pentru sufletele pierdute precum avea tata.

Tatăl meu a fost un familist deosebit. Ţinea foarte mult la noi. În familia noastră nu au existat multe reguli, dar cele câteva pe care le aveam, erau ferme. El lua în considerare opinia fiecăruia dintre noi, dar nu conducea casa noastră prin metoda „sondajului de opinie”. Îmi amintesc, că atunci, când familia întreagă pleca la restaurant, mama intra prima înăuntru, apoi noi, copiii, şi la urmă tata. Odată aşezaţi la masă, fiecare copil putea să-i spună mamei o singură dată ce doreşte să servească, apoi după ce mama comanda masa nu mai era loc de nici o negociere. Indiferent ce ai comandat, aceea trebuia să mănânci, iar la urmă farfuria trebuia să rămână goală.

Când tatăl nostru a decis, că trebuie să facem sport, el ne-a cumpărat la fiecare câte o pereche de pantofi de alergat şi a început să ne ducă la lecţiile de atletism. El nu ne-a întrebat cât de mult vrem să alergăm. Trebuia să alergăm atâta, cât considera el că e necesar. La începutul anilor 70 tatălui meu i-a apărut o idee de a îmbina sportul cu misiunea într-un mod cu totul original. El a promis că ne va plăti o anumită sumă de bani pentru fiecare tur alergat. La sfârşitul fiecărei săptămâni, când se întorcea acasă, ne aliniam toţi în faţa lui şi el ne întreba cât am alergat fiecare. Apoi îşi deschidea portmoneul şi fiecare primea o sumă de bani egală cu numărul turelor alergate, înmulţit la costul stabilit pentru o tură. Toate monedele câştigate de noi erau puse într-o casetă de metal pentru ca ulterior să fie trimise în Israel pentru lucrarea de misiune. Noi am fost sportivi pentru Hristos!

Un container cu 30 de tone de literatură creştină în drum spre Uiunea Sovietică - RSSM

La mijlocul anilor 70 Dumnezeu i-a chemat pe părinţii mei să servească biserica persecutată în lumea comunistă. Astfel, tatăl meu care era om de afaceri a decis că lucrarea va începe cu ţara comunistă vecină cu Finlanda, Uniunea Sovietică. Pentru a transporta ilegal tone de literatură creştină tatăl meu împreună cu prietenul lui Antti Lammi foloseau un camion de mare tonaj. În 1977, am avut şi eu privilegiul, prin harul lui Dumnezeu, de a conduce acest camion pentru prima dată în Uniunea Sovietică. Riscul era enorm, iar misiunea aproape imposibilă, dar Dumnezeu a fost Cel care a avut grijă de siguranţa noastră, de aceea am izbutit. Misiunea aceasta a durat până la căderea cortinei de fier. Au fost multe zile victorioase, dar au existat şi situaţii când oamenii au plătit un preţ ridicat şi au suferit de dragul Evangheliei.

În timpul Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980 unul din aceste transporturi a intrat din Finlanda în Uniunea Sovietică. Bibliile aduse în secret au fost descărcate din camionul finlandez într-o parcare şi stocate în cel sovietic. Şoferul camionului sovietic era creştin. Vehiculul lui a fost oprit de poliţie şi pentru transportarea ilegală a Bibliilor el a fost arestat şi condamnat la 3 ani de detenţie.

Ulterior misiunea fost extinsă şi în alte ţări, inclusiv România, în perioada comunistă această ţară era considerată una dintre ţările cele mai dificile din Europa pentru misiunile creştine care aveau drept obiectiv transportul literaturii creştine. În 1983 Domnul i-a oferit tatălui meu oportunitatea de a începe împreună cu Antti în cadrul aceleiaşi misiuni transportarea Bibliilor în România. Această misiune a continuat până la căderea cortinei de fier.

Juha în drum spre România

Sunt atât de recunoscător Domnului pentru modul în care El L-a a folosit pe tatăl meu pentru a mă implica şi pe mine în această misiune. La vârsta de 14 ani, la sfârşitul anilor 70, tata m-a luat pentru prima dată în misiune secretă la Leningrad. Îmi amintesc, cum tatăl meu transporta în întunericul nopţii saci mari cu literatură pe la casele credincioşilor. Deşi am fost destul de speriat, la un moment dat am simţit, că sunt gata să merg pe urmele tatălui meu. După ce am terminat de livrat Bibliile, tata mi-a spus: „Am vrut să te iau în această călătorie, ca să-ţi arăt ceea ce fac. Astfel, încât, într-o zi să decizi, dacă vreai să-mi iei locul. Roagă-te şi întreabă-L pe Dumnezeu, dacă El a planificat implicarea ta în această lucrare. Niciodată să nu începi a face ceva, doar că ţi-a spus tata sau alt cineva, fără a cere călăuzirea lui Dumnezeu”.

În cele din urmă am devenit şi eu conducător auto al aceluiaşi camion. A fost o mare încurajare pentru mine faptul că iniţial tata a trecut prin aceleaşi puncte de frontieră. Astfel, când întâmpinam dificultăţi la frontieră, îmi aminteam, că şi tata a trecut pe aici şi asta îmi dubla puterile.

Esco pe urmele tatălui în drum spre România - RSSM

Tatăl meu a fost, de asemenea, un om al rugăciunii. El ne-a arătat pe propriu lui exemplu, cum trebuie să ne rugăm. A fost foarte clar pentru noi, că trebuie să ne rugăm doar pe genunchi.

La ferma noastră era un hambar mare, vechi care a fost transformat într-un depozit secret de Biblii. Multe camioane de Biblii au fost stocate acolo. Când eram mici nu ne era permis să intrăm în acea clădire cu uşile mereu încuiate. Într-o după amiază de vară am observat, că uşa era deschisă şi am fost foarte curios să văd ce este în interiorul hambarului. M-am furişat încetişor spre uşă şi m-am uitat în interior. Am văzut grămezi de literatură stivuite până la tavan, iar în mijlocul încăperii l-am văzut pe tatăl meu, rugându-se pe genunchi. M-am retras în linişte, astfel, ca el să nu mă observe. În acel moment mi-a fost clar, că tot ce facem în viaţă trebuie să înceapă cu o rugăciune pe genunchi.

Tatăl meu spunea adesea, că pentru el cel mai important lucru pe care l-a realizat a fost faptul că toţi copiii lui l-au urmat pe Isus. Scopul pe care l-a urmărit în viaţă a fost ca sufletele noastre să fie salvate. Îmi amintesc cum tata îl antrena pe fratele meu cel mai mic la săritura cu prăjina. În cele din urmă fratele meu a devenit unul dintre sportivii de top din Europa la sărituri de acest gen. După o competiţie importantă un reporter de la un post de radio a sunat la noi acasă şi l-a felicitat pe fratele meu şi pe tata cu victoria obţinută. Acest apel a fost în direct la radio. Reporterul l-a întrebat pe tatăl meu care e obiectivul lor cel mai important pentru anul ce urmează. Tatăl meu a răspuns, că nu există un obiectiv mai mare decât acela, ca toate sufletele să fie mântuite. Reporterul radio nu a mai ştiut ce să spună.

Tatăl meu a fost, de asemenea, un om de principiu. Când îşi dădea seama, că a venit momentul să fie ferm în apărarea unei cauze importante şi rămânea ferm cu multă credincioşie. El a făcut acest lucru chiar şi în zilele în care aceasta l-ar fi costat foarte mult. Lui nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei şi, probabil, niciodată în viaţa lui nu a scris nici un raport despre activităţile în cadrul misiunii sale. N-am auzit pe tatăl meu niciodată să spună câţi oameni au venit să cunoască pe Domnul prin slujirea lui, dar el a spus mereu că e nevoie să strângem comori pentru Cer şi răsplata noastră va fi acolo şi nu aici, pe pământ. Unul dintre principiile sale a fost că în slujire şi în familie vom câştiga împreună şi vom pierde împreună. Când lucrurile mergeau bine, am sărbătorit împreună şi atunci, când nu mergeau bine, depuneam eforturi împreună. Era important pentru tatăl meu ca nimeni să nu fie lăsat de unul singur, totul trebuia făcut în echipă.

Este de asemenea interesant, că atunci când aveau loc adunări de orice fel, nu exista o diferenţă în comportamentul al tatălui meu faţă de un om de afaceri de succes sau un om care trăieşte pe străzi. El a avut întotdeauna loc pentru oricine în jurul mesei lui şi trata toată lumea de la egal la egal. Tatăl meu, de asemenea, ne-a dat un exemplu bun în ce priveşte căsătoria. El şi-a iubit soţia şi am ştiut încă din copilărie, că divorţul nu a fost niciodată o opţiune în familia noastră. Acest lucru ne-a dat nouă, copiilor, o mare siguranţă. Acum, uitându-mă în urmă la viaţa tatălui meu, îmi dau seama, că el nu ar fi putut să facă tot ce a făcut fără sprijinul mamei. Nu contează cât de nebune erau ideile lui, mama mea l-a susţinut tot timpul.

Acum, Domnul l-a luat pe tatăl meu, patriotul familiei noastre, acasă în Ceruri. Funeraliile lui au avut loc pe 8 ianuarie. Nouă ne este dor enorm de mult de el, dar în acelaşi timp ne bucurăm, că el este cu Domnul. Privim înainte cu speranţă că, ne vom reuni cândva în faţa Tronului Ceresc. Acum cei şase copii ai săi şi familiile noastre au în mână torţa cu care trebuie să continuăm să alergăm spre victorie. Mă rog cu toată inima, ca noi să ne trăim vieţile în aşa fel, încât şi nepoţii tatălui nostru să înveţe să-şi pună încrederea în Domnul (Psalmul 78) .

Astăzi, când mă gândesc la Juho Ovaska, un tânăr finlandez care conduce autobuzul „bus4life” prin Europa de Est, îmi dau seama că în mare parte, el continuă activitatea tatălui meu şi a lui Antti, dar şi a multora dintre voi pe care aţi început-o cu mulţi ani în urmă. Noi cu toţii trebuie să continuăm să alergăm cursa până la linia de sosire.

Din partea familiei noastre le mulţumesc tuturor celor care au fost în lucrare cu tatăl meu pentru dragostea lor pe care au manifestat-o faţă de el. De asemenea, le mulţumesc tuturor pentru rugăciunile pe care le-au înălţat către Domnul pentru familia noastră în această perioadă de doliu.

Vă urăm multe binecuvântări şi aşteptăm cu nerăbdare să-L slujim împreună pe Domnul şi să-L rugăm ca El să fie în continuare alături de noi şi să ne deschidă uşi pentru noi lucrări.

Ai voştri în Hristos: Esko, Sandi, Katrina şi Mikael

Juha Olavi Mäki-Soini s-a născut pe 7 mai, 1944 în Tyrvää, Finlanda şi a murit pe 18 decembrie 2010 în acelaşi oraş. El a murit acasă după ce a fost bolnav de boala Parkinson mai mult de zece ani. Împreună cu soţia sa, Anneli Mäki-Soini au avut şase copii: Esko, Maija, Pentti, Johanna, Ariel şi Mirjam.

Autor: Esko Mäki-Soini

Sursa: Cuvântul Adevărului

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s