Exmatriculată de la liceu pentru că a mers la protest. Ziua IV-a, mult aşteptată.


Pentru astăzi la Chişinău, cu toţi aşteptau marea explozie a bombei aruncată marţi la parlament şi preşidenţie. Miercuri şi joi au fost protestatari în piaţă, dar foarte puţini. Mulţi vorbeau despre „Marea lovitură” care va avea loc vineri, 10 aprilie. Un alt zvon care sa răspândit cu viteza luminii a fost bomba pregătită de MAI sub denumirea „atac armat„. Iar creştinii au luat decizia de a posti şi de a se ruga pentru ţara noastră. Trei evenimente importante aşteptate de foarte mulţi, din fericire sa realizat doar unul şi cel mai bun.

Dimineaţa oraşul era în alergarea lui cotidiană. Pentru cei care nu au asistat la evenimentele din zilele trecute, probabil sau bucurat de dimineaţa răcoroasă şi de prospeţimea aerului provocat de ploiţa de primăvară. În drum spre facultate, oamenii din maxi-taxi erau foarte îngânduraţi şi nu discutau între ei. Ceva foarte straniu pentru mine, mai ales în microbusul 157 care vine din sat şi transportă oameni care se cunosc foarte bine între ei. O nouă doză de uimire ma cuprins în timp ce parcurgeam strada Bănulescu-Bodoni, când în zgomotul şi aglomeraţia maşinilor am auzit trilul frumos al păsărelelor. În fuga noastră prin această viaţă uităm să ne bucurăm de mărunţişuri care ne-ar face viaţa mai frumoasă. La facultate toţi foarte entuziasmaţi şi îngrijoraţi discutau despre situaţia dificilă din capitală. La perechea a doua sau mai alăturat câţiva colegi mai somnoroşi. Foarte stranie mi sa părut atitudinea de frică a colegilor mei. Nu mai putem fi siguri nici la facultate, între tineri, între aşa zişii „ai noştri”. Unii preferau tăcerea, ceea ce era foarte suspect pentru caracterul lor orgolios şi permanent atotştiutor.

img_7057

Sa făcut ora 11, am terminat orele şi nu ştiam ce destinaţie să aleg, redacţia sau Piaţa Marii Adunări Naţionale(PMAN). Am ales să fiu mai curajoasă azi şi am ales PMAN. Aici erau aproximativ 600 de oameni. Mişcarea Acţiunea Europeană(MAE) a distribuit o declaraţie de presă, iar Vitalia Pavlicenco a discutat cu o parte din protestatari, anunţândui că de luni MAE, are autorizaţie de a picheta televiziunea publică Moldova1. Foarte straniu mi sa părut faptul că astăzi, ziua mult aşteptată a răzbunării, guvernul nu mai era înconjurat de patrule. E adevărat că în spatele Guvernului erau câteva sute de scutieri şi poliţişti, dar în faţă nu mai era nimeni. Era aşa o situaţie stranie, uşa de sticlă a Guvernului parcă îţi spunea „hai vino şi distrugemă, te aştept. Asta trebuie să faci”. Mai ales şi provocatorii care erau acolo, facilitau din nou o reluare a vandalismului de marţi. Slavă Domnului nimeni nu sa lăsat provocat şi toţi au protestat în mod civilizat, deşi tentaţia era foarte puternică.

Eva este clasa a 12-a la un liceu din Chişinău. Astăzi a fost exmatriculată de la limg_7102iceu pentru că a venit la proteste. Directoarea ia spus clar: „dacă mergi la protest să nu mai vii la liceu„. La întrebarea, de ce? A primit următorul răspuns: „pentru că eu am votat pentru comunişti şi nu vreau ca tinerii din liceul meu să meargă acolo„. Eva a exclamat cu indignare: „de când trebuie elevii să gândească după preferinţele politice a directoarei liecul„. Anul acesta nu va susţine bacalaureatul, va rămâne repetentă pentru anul viitor. Mesajul ei curajos şi foarte simplu este „Comunişti! nu băgaţi frica în oameni„. Un grup de tineri au cumpărat flori de Narcis din banii lor şi au împărţit la toţi cei prezenţi la protest. Au spus că nu reprezintă nici-un partid sau ONG. Iar gestul lor are o semnificatie simplă: „pe lângă toată informaţia politică şi img_7045obositoare pe care o primesc oamenii, e bine să mai miroase şi o floare, să îşi aducă aminte că e primăvară, să zâmbească şi să zică azi sau mâine va fi mai bine„. Cu părere de rău sau găsit şi deştepţi care au încercat să descurajeze iniţiativa frumoasă a tinerilor. Un nene a luat un bucheţel de narcişi de la un băiat din mână la rupt în două, la aruncat jos şi la strivit în picioare spunând: „ce umblaţi voi cu flori, cu pace nu se face nimic, doar dând lovitura  vom câştiga„. A fost o fericire să văd cum tinerii au avut curajul să stea calmi şi să nu reacţioneze violent. O bucurie a umplut inima mea în acele clipe.

Radu(numeimg_7061 fictiv) este student în I la Bucureşti. Cu mare greu a reuşit să intre în ţară, în propria ţară. S-a pornit acasă cu tremul, iar la ungheni a fost scos din tren, percheziţionat şi urcat în alt tren cu destinaţia Ungheni-Iaşi. Era să se întoarcă la Bucureşti dezamăgit, dar a fost mai norocos decât alţii şi a prins o maşină de ocazie cu care a reuşit să intre în ţară pe la vama Leuşeni. A fost la protestele de la Bucureşti, dar a spus: „E fain să stai în România şi să protestezi când nu eşti în nici-un fel de pericol, dar nu văd sens în aceste proteste. Cred că avem datoria faţă de ţara noastră să fim aici alături de cei de la Chişinău„. De câteva ori a fost expulzat din ţară, şi nu i sa permit luni la rând să se întoarcă acasă. Motivele pentru care nu este primit acasă nu i sau explicat.

Foarte straniu mi se pare unele reacţii din partea bătrânilor. În toate aceste zile, apar în faţa camerilor bătrâni care spun că susţin tinerii, blamează conducerea comunistă, dar apoi dispar foarte repede aşa cum au apărut. Sunt foarte mulţi oameni maturi, care vin şi protestează alături de tineri de dimineaţă până seara. Dar sunt unii la care nu le înţeleg scopul pe care îl urmăresc. Discursurile lor nu transmit prea multă încurajare pentru tinerii descurajaţi, dar nu înfrânţi. Îmi pare rău că nu pot să postez video pe blogul meu, am filmat câteva cadre din astea care nu sunt prea clari în ceea ce spun. O problemă fatală pentru populaţia noastră este lipsa de unitate. Efectul minim al acestor acţiuni porneşte de la acest factor „lipsa de unitate„. Majoritatea stăteau în găşti, şi din când în când, se uneau la scandarea lozicelor. Încă un fenomen interesant a fost lipsa de la protest a celor care strigau: „Unire, România mare, Basarabia pământ românesc”. Oleg Brega era în mare căutare ieri, dar astăzi am vorbit cu el la telefon şi e bine. A fost percheziţionat acasă şi la sediul organizaţiei pe care o reprezintă, dar e întreg şi e bine, slavă Domnului. De fapt au fost reprezentanţi ai HydePark la protest, dar lozincele pentru unire nu au fost scandate astăzi, cel puţin atâta timp cât am fost eu acolo.

img_7075

La parlament au continuat lucrările de curăţare, în jurul orei trei în faţa parlamentului se aflau două maşini încărcare cu gunoi şi foarte interesant încă două dubiţe verzi care transportează soldaţi.

De Doina Bejenaru Publicat în Reportaj

Pasivitate, laşitate sau FRICĂ?


Au trecut deja două zile de la bomba care a întors sufletele oamenilor pe dos. Zilele trecute circula zvonul că astăzi se va da următoarea lovitură, iar MAI se pregăteşte de un atac armat. Upf, sa desumflat balonul. Toate zvonurile nu sau adeverit, iar mulţi dintre cei care sau pregătit pentru marea lovitură au rămas cu buza umflată.

Astăzi în toate bisericile evanghelice din ţară a fost zi de post şi rugăciune pentru pace în Moldova. Astăzi Dumnezeu a manifestat cu adevărat puterea Lui. Planurile celor răi au fost zădărnicite aşa cum sau rugat toţi creştinii. De dimineaţă o mare linişte în oraş. Fiecare îşi vede de treburile lui, viaţa cotidiană cu grijile ei îşi continuă cursul. Deşi toţi stau cu frica în sân, toţi continuă să discute evenimentele petrecute. La facultate, la fiecare pereche cineva vine şi numără câţi suntem prezenţi la ore. Iar astăzi am ajuns la o situaţie în care ne-a fost frică să mai discutăm şi să ne împărtăşim poziţiile pentru că şi printre colegii noştri sunt trădători. Profesorii ne-au sfătuit să nu mergem în piaţă, şi pentru noi jurnaliştii este cea mai grea decizie. Cumpăna dintre „să merg sau să nu merg” este o povară oribil de grea. Dacă merg, nu ştiu dacă mama mai apucă să mă vadă seara la cină. Dacă nu merg, mâine istoria mă poate condamna pentru că am fost trădătoare sau laş.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că zilele acestea nu am fost prezentă nemijlocit la proteste în momentele cele mai fierbinţi. Nu ştiu de ce sa întâmplat aşa. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu un protestatar, dar nu am dreptul pentru că sunt jurnalist. Şi să fii doi în una e foarte greu, doar în cazul prafurilor de spălat sau a oamenilor care nu trăiesc viaţa cu adevărat, ci trăiesc o robie a conştiinţei şi a activităţii zilnice pe care o fac.

Ieri am avut o luptă interioară foarte grea, care ma imobilizat pentru o bucată bună de zi. Nu înţelegeam ce fel de emoţii trăiesc. Parcă îmi era frică şi de ceea ce gândesc. Asta doar pentru că cei de la guvern au citit şi blogul meu. Recent am citit cărţile lui RIchard Wumbrand, unde acesta povesteşte despre tratamentele aplicate de comunişti celor care nu gândeau ca ei. Timp de 14 ani acest om a simţit efectul numit comunism nu doar pe piele, ci până în măduva oaselor. I se administrau droguri pentru a pierde raţiunea şi în delir să-şi denunţe fraţii de credinţă. Doi ani a stat în camera Nr. 4, care era „camera morţilor”, după care spre mirarea comuniştilor a ieşit din ea şi a mai trăit ani buni până la bătrâneţe.

Zilele acestea mă gândeam, oare pot fi comuniştii care ne conduc astăzi ca şi cei care au condus atunci şi au făcut acele orori în ţările noastre? Domnul Voronin merge la biserică, vorbeşte despre Uniunea Europeană, democraţie. Dacă ar vedea comunismul de astăzi tătuca Stalin, ce ar spune? Nu am simţit pe propria piele efectul comunismului de atunci, dar dacă fac o comparaţie între comunismul de astăzi şi tot ce ştiu despre comunismul de acum câteva decenii, cu regret trebuie să spun că nu sau schimbat multe lucruri.

Deţinerea puterii absolute asupra majorităţii, controlarea surselor de informare, dictatura şi aplicatarea terorii pentru a supune oamenii, sunt tacticile de bază a comuniştilor de atunci şi de azi. Astăzi am decis să fiu mai curajoasă. Mai mult ca oricând, astăzi Moldova are nevoie de astfel de oameni.

Astăzi am simţit şi eu ce înseamnă jurnalismul până la risc, când în Piaţa Marii Adunări Naţionale(PMAN), eram cât pe ce să rămân cu un ochi vânăt şi fără foto aparat. Nu ştiu cum să explic, dar nu mi-a fost frică. Acum când scriu aceste rânduri o pace şi o bucurie îmi umple inima pentru că am avut curajul să nu mă las provocată şi să îmi fac meseria aşa cum sunt învăţată la facultate şi de colegii mei mai mari. Mai mult decât atât mă bucur că acum am curajul să scriu aceste rânduri. Ieri cea mai importantă întrebare era, am dreptul să stau pasivă? Sunt laşă sau fricoasă? Cum trebuie să procedez, ce trebuie să fac ca să fiu corectă Doamne?

Cea mai mare dorinţă pentru viaţa mea este să fiu un jurnalist bun şi să îmi exercit meseria corect, fără mustrări de conştiinţă. Am luat această decizie în primul an de facultate şi vreau să o respect până la moarte. Mă bucur că am biruit pasivitatea, laşitatea şi frica. Mă bucur că Dumnezeu îmi dă înţelepciune şi pace, pentru a putea împlini această menire pentru care ma creat. De astăzi viaţa este mult mai uşoară, ALELUIA, SLAVĂ ŢIE DOAMNE.

De Doina Bejenaru Publicat în Opinie